A fost odata ca niciodata, un calugar hoinar si un vis: acela de a ridica prin puterile si sudorile proprii o chilie inchinata Autotputernicului Creator. Mult a mai hoinarit el asa prin padurile salbatice ale patriei, adunad refuz dupa refuz din partea calugarilor manastirilor la care apela pentru gasirea unui camin permanent. Fie iarna, fie vara, calugarul si credinta lui, se plimbau ca doi indragostiti, mana in mana, aruncandu-si ocheade pline de subinteles sentimental. Azi o scandura, maine alta, azi un ajutor de la oameni, maine protectia lor, asa a reusit calugarul nostru, sa inalte, dupa 6 ani de speranta nestramutata, o frumusete de chilie din lemn de brad. Un locas numai bun pentru inchinaciune.
Mandria calugarului era imensa dar incantarea lui….incantarea lui se pierduse intr-un nisip miscator, si atat de mult a alunecat la fund, ca devenise irecuperabila. Privi langa el, si vazu ca mana lui se desprinsese de credinta, iubirea lui era ca o palpaiala de lumanare aflata pe un cimitir parasit. Totul este desertaciune, gandi el, torturat de ispititoarea imagine a oraselor ce abunda in lumina farurilor de la masini si discoteca. Vreau acea lumina..gandi calugarul, pentru care viata incepuse din nou sa prinda un sens.
Cu o mana a apucat foarfeca si si-a taiat barba lunga pana-n pamant, si cu cealalta s-a apucat, asa cum te apuci de ramura unui copac, de noua licarire de speranta: lumea profana. A parasit asezamantul construit pentru credinta si s-a avantat in discoteci si baruri, a rupt relatia cu fosta iubire, credinta, si si-a satisfacut pasiunile carnale cu noi iubiri, una mai trecatoare decat alta, pana cand, s-a oprit la una stabila. S-a insurat, chiar sub privirile dezamagite ale fostei iubiri.

A ales sacrul manifestat in profan, pentru ca sacralitatea pare a fi incompleta fara sufletui ei pereche: profanul.