Imi amintesc de un film. Labirintul lui Pan. O fetita, un copil, reuseste sa treaca mai usor peste drama realitatii cufundandu-se in bratele calduroase ale unei bogate fantezii. In lumea creata de imaginatia ei, existau pericole dar nu existau frici, existau sentimente, exista victorie, exista basm si o lume a tuturor posibilitatilor.
O defulare a mintii incarcata de intensitatea unei existente mult prea coplesitoare.

In realitatea curenta, loc de zvarcolire si manifestare, mintea ne poate fi scaparea sau dimpotriva, mormantul optimismului si a bucuriilor.
Ne ingropam bucuriile si ne identificam cu problemele aferente cotidianului in care traim. Devenim tristetea. O asimilam in noi cu luciditatea unui sinucigas care isi bea licoarea otravita. Ne devoreaza. E mai simplu sa fii trist. Iti confera parca o distinctie speciala, o alura nobila si impunatoare. A fi sociabil inseamna a provoca mila.Ti se raspunde cu mila si intreaga-ti fiinta devine coplesita de atata atentie.
Suntem sentimentele cu care ne identificam. Fetita din labirintul lui Pan a ales sa creada in fantezia ei. Noi de ce nu o facem?