Paseismul caracteristic din zilele mohorate de toamna-iarna ma trimite undeva intr-o alta existenta, tot a mea, dar trecuta. Ma aflu undeva cocotata intr-un copac pe care il catar cu o ambitie de nestramutat de parca asta ar fi singura sarcina a vietii mele si astept sa fiu chemata de autoritatea parentala la 7 fix ( ora 19) la baia de seara si la hrana cea de toate zilele. Golesc farfuria, ma imbaiez si adorm sub plapuna protectiva a visurilor frumoase, cu fluturasi si copaci inalti si provocatori, cu ramnificatii multiple si cu scorburi in care piciorul meu sa isi faca loc de urcare.
Ma trezesc si ma vad, ma privesc, Eu, cea de acum, cu responsabilitati in loc de vise, cu frici interioare in loc de adrenalina unui cocotat iepuresc in marul vecinului detinator de caine rau, balos si muscator.
Ma privesc in oglinda schimonositoare, as vrea sa cred ca ceea ce vad nu este ceea ce este, ca traiesc in iluzia coplexelor fizice si intelectuale, ca de fapt toate fricile sunt iluzii si ca in sinea noastra suntem de fapt niste pitpalaci de copii care in fiecare seara sunt inveliti bine de atotprotectoarea noastra mama.
Timpul nu mai este demult o categorie kantiana a descifrarii cosmogoniei ci o sperietoare de ciori pusa pe un camp de urzici cu doi ochi mari bulbucati, pe langa care clipa trece cu acea viteza superluminica si se pierde undeva in neantul amintirilor. Iar la final, tragem linie si adunam: amintiri, adica acele momente pe care le traim cand nu traim in trecut.
Viata noastra este o clipa efemera in raport cu eternitatea. Eu sunt un punct care se imparte voiniceste in trei directii temporale: trecut, prezent si viitor, cu meditatii analitice asupra unor lumi paralele, cu o smerita aspiratie spre inaltul cerului si cu o dreapta teama de nu fii trimisa de fortele juridice supreme sa dau cu grebla prin carbuni. Un punct ubicuu prin gandire, static prin trup, nemuritor prin suflet.